În anul 98 d. Chr., împăratul Traian în timp ce urca pe tronul Romei, avea un scop măreţ : cucerirea Daciei cu toate bogăţiile sale. După trei ani, în iarna lui 101-102 d. Chr., pe un pod de vase, va trece Istrul ( Dunărea ) împreună cu 150.000 de soldaţi, în amonte de Cazane, la Dierna, undeva aproape de Orşova zilelor noastre. Dă o bătălie sângeroasă cu dacii la Tapae, unde tehnica militară romană îşi spune cuvântul, iese învingătoare, dar în cele din urmă constată că armata este prea epuizată pentru a mai face faţă şi sub zidurile capitalei, Sarmisegetusa. Traian încheie un armistiţiu jenant pentru romani. Mai mult, pentru ca lucrurile să stea şi mai prost pentru romani, în primăvara lui 102, Decebal, regele dacilor, împreună cu sarmaţii şi bastarnii, traversează la rândul lor Dunărea şi pătrund în Moesia Inferior, obligându-l pe Traian să-şi mute legiunile undeva mai la sud-est. Cu toate acestea, cad forturile Nicopole şi Adamclisi, pe care apoi, Decebal le incendiază. Traian cere din nou armistişiu şi în anul 103 d. Chr. cu tact şi diplomaşie, îl convinge pe Decebal de bunele sale intenţii şi în numele bunelor relaţii comerciale, apare un motiv suficient de a-l aduce pe celebrul arhitect Apollodor din Damasc, care construieşte un pod măreţ peste Dunăre, în zona Drobeta ( azi, Turnu Severin ). Pe acest pod finalizat în anul 105 d. Chr., de aceasta dată, însuşi Traian trece Istrul şi-l atacă pe Decebal din mai multe părţi, concentrându-se în final asupra capitalei. Părăsit de aliaţi, constrâns de defensivă, Dacia şi Sarmisegetuza cad în anul 106 d. Chr., iar Decebal se sinucide şi astfel aproape toată Dacia se transformă în Provincia Dacia Traiani. Chiar dacă Traian a obţinut victoria şi a adus Romei aur, cât nu se mai văzuse pâna atunci, nu prea se ştie din ce motiv, împăratul şi-a dorit să se ocupe personal de administrarea noii provincii până în toamna anului 107 d. Chr., ţinându-l aproape şi pe Apollodor, căruia i-a solicitat să adapteze noii provincii o anumită infrastuctură, care să funcţioneze fluent şi după revenirea sa la Roma. Interesul sau relaţia de suflet faţă de noua provincie se va reflecta mai târziu, când Traian i-a comandat arhitectului, să-i ridice mai multe construcţii în memoria acestor războaie, printre care se numără şi celebra Columnă, care poate fi vizitată şi astăzi în Cetatea Eternă.

Am făcut acest pelerinaj istoric pentru a explica că o baladă populară legată de fenomenul arhitectonic ( în cazul nostru din estul european ), nu poate fi decupată şi îndepărtată pur şi simplu din elementul matern al culturi elenistico - romane, care stă şi astăzi la baza culturii moderne europene. Ea reflectă dincolo de notificarile sau omisiunile din manuscrise, un Adevăr Istoric legat de Cultul Creştin Bizantin, care a desăvârşit sacralitatea fostelor culte existente în Imperiu Roman de Răsărit, prin expresia monumentalului arhitectonic.

Balada, ca şi opera specifică pentru Europa medievală, reprezenta formula concretă a ceea ce am putea aprecia azi, ca fiind principala formă de mesaj ne-cenzurat transmis de către ( şi prin ! ) mass - media acelor timpuri. Sugerăm aici, că şi atunci existau mesaje subtile, ce trebuiau să scape de o anumită cenzură instaurată de penuria de informaţie scrisă sau citită, specifică şi reală, în acele timpuri. Unei astfel de lumi, nu-i mai rămâneau la dispoziţie decât Verbul şi Arhitectura, ca vehicule de comunicare şi transmiterea de informaţii.

În privinţa baladei "Meşterului Manole", trebuia în cele din urmă să ajungem de fapt, la teritoriul Ungro-vlahiei, aşa cum va apare ea notată în 1605, de către autorul italian Luccari P. : "Copioso ristretto de gli annali di Rausa". Balada face trimitere la zona cunoscută ulterior sub denumirea de "Ţara Românească", apărută ca stat de sine stătător şi recunoscut de Roma, doar începând cu anul 1303, prin venirea la domnie a lui Radu Negru Vodă din Târşor ( herţeg de Almaş şi Făgăraş). Iniţial, statul existase sub Asăneşti şi Basarabi, însă trebuia re-certificat prin alianţe, într-o zonă tulbure, cuprinzând nordul Dunării şi Carpaţii de Sud, teritoriu aparţinând de drept, Imperiu Româno - Bulgar, existent aici pe ruinele fostului Imperiului Roman de Răsărit. Fără a mai intra în culisele istoriei Ungro-vlahiei, Coroana principatului aparţinea de drept, vechii nobilimi valahe catolice şi în acelaşi timp transilvănene, din care se trăgeau Huniazii şi Basarabii ... nu însă şi Asăneştii. Oricum, ctitoria unei mănăstiri pe Argeş, devenise o necesitate politică de interes pentru Roma încă din timpul Papei Ioan al XXII-lea, susţinător al familiei Imperiale de Anjou, înrudită cu Coroana Ungariei şi implicit, cu cea a Huniazilor.

Cercetătorul care face turul cetăţilor României poate foarte uşor descoperi că majoritatea fortificaţiilor medievale vizibile şi azi, îşi ridică structurile pe fundaţiile unor castre romane şi desigur, pe elementele unor temple greco-romane. Este momentul să sugerăm cercetătorului nostru să privească lucrurile dintr-o perspectivă realistă. Anume că nicăieri aici în Est, nu se menţionează numele vreunui Meşter - Arhitect, care s-ar înţelege a fi şi un coordonator de lucrări. În mod cert, informaţiile despre constructorul - şef care s-a ocupat de aceste re-construcţii sau despre breslaşii care au lucrat aici, vor fi aproape inexistente ! Ca şi cum agricultorii din preajma cetăţilor sau a catedralelor, au devenit peste noapte Meşteri, mai mult chiar, s-a emis ipoteza că aceşti meşteri nativi şi ciudaţi, au ridicat prin intermediul cunoştinţelor proprii toate construcţiile din Ardeal, după care şi-au văzut liniştiţi de munca câmpului sau de creşterea animalelor ! Nimeni nu contestă aportul acestora ca furnizori principali de materiale ori de mână de lucru necalificată, însă dacă un lucru poate fi executat fără Comandă sau fără Comandanţi, atunci demersul meu trebuie anulat şi putem reveni la o teorie a spontaneităţii, aşa cum place de altfel, unei anumite clase sociale mai de stânga.

Dacă vizităm cetăţile pre-medievale de la Cladova, de lângă Arad ori cea de la Turnu-Ruieni, sau cea de la Mehadia, de lângă Herculane - Mehedinţi şi încă multe altele, ghidul ne va direcţiona privirea să constatăm doar că stilul arhitectonic este unul post-roman evident şi asemănător aici, ca şi în Franţa, Italia sau Anglia secolelor III - VI , în rest, nimic concret.

Anonimatul notoriu al celor care se ocupau în mod aproape susţinut de întreţinerea şi reconstrucţia fortificaţiilor post-romane sau în cazul nostru de simpla re-construcţie a unei biserici, uneori iată că a fost deconspirat chiar de către populaţie, prin balade.

Legenda-baladă a "Meşterului Manole", descrie întâmplările legate de construirea mănăstirii Argeşului, sub domnia lui Radu Negru Vodă, pe râul Argeş, undeva în apropierea unei fortificaţii căzute în ruină, inclusă sau aproape de Valul lui Traian. Locaţia exista şi a fost consolidată în anul 329, sub domnia împăratului Constantin cel Mare, de către arhitectul Theophilius Patricius, însă ea cade din nou în paragină în timpul invaziilor popoarelor migratoare, mai ales cele vizigote, cumane şi ulterior slavo-bulgarii. Dintr-o gravură din secolul XVII, care reproduce în zonă acele ziduri, deducem că ruinele căutate de voievod erau probabil, o fostă bazilică pre-creştină incendiată sau dărâmată.

Legenda vizează locul ctitoriei voievodului Radu Negru, ca fiind situată La Gura Văii, adică o zonă sacră, unde localnicii mai cred şi astăzi că era depozitat un tezaur.

Versiunea pe care o punem la dispoziţia cititorului, aparţine poetului din secolul al XIX-lea, Vasile Alecsandri, culeasă chiar din zona mănăstirii, cu ocazia pelerinajelor sale prin ţară, într-o perioadă premergătoare carierei sale de politician, sub domnia lui Ioan Cuza.

În paralel cu legenda Meşterului Manole, mai există versiunea populară, cunoscută azi sub denumirea de "Comoara lui Negru Vodă", re-adusă de Codin Simonca, într-o comunicare din ediţia de prezentare a Lucrărilor Simpozionului Internaţional : "Prezenţa Bisericilor într-o Europă unită", Arad, 19-20 mai 2005. Autorul redă şi nota lui Mircea Eliade : "Comentarii la legenda Meşterului Manole" ( Editura Humanitas, Bucureşti, 2004 ), care spune despre alegerea locului unde să construiască mănăstirea că "este destul de obscură această căutare din partea Domnului ( Radu Negru - n. n. ) a zidului părăsit şi neisprăvit."

Ambele legende arată că Radu Negru Vodă era însoţit de Manole şi Meşterii săi şi că exista un acord şi un consens asupra alegerii locului, potrivit unor Principii ale Arhitecturii de care eroii noştri, nu erau deloc străini.

Dincolo de teoriile unor speculatori, interesaţi să afirme că nu au existat arhitecţi pe ruinele fostului Imperiu Roman de Răsărit, mai precis la frontiera de Nord a Imperiului Creştino-Bizantin, balada oferă totuşi un răspuns tulburător.

Cine nu a vizitat România sau nu a văzut nici cetăţile medievale transilvănene, preferă să stea liniştit în tabăra speculatorilor. În fond, este mai comod să speculezi, pe un teritoriu geografic devastat periodic timp de 400 de ani de invaziile popoarelor migratoare, decât să faci investigări metodice, care-ţi pot lua un timp foarte lung de cercetare pe teren. Mai trebuie însă să găsească şi un răspuns la un adevăr referitor la modul cum s-a păstrat în breslele cioplitorilor - până în zilele noastre - acelaşi alfabet al mărcilor folosit de exemplu, atât de Companionii Datoriei din Franţa medievală, cât şi de cei din Transilvania. Există doar o singură explicaţie, anume că tot ceea ce era legat de meseria de constructor se transmitea prin breslele acestora, iar aceste coduri şi mărci nu puteau fi aplicate în alte împrejurări sau la alte meserii. Cu atât mai puţin, aceste coduri nu puteau servi la nimic unui agricultor.

Oricine vizitează Maramureşul sau Munţii Apuseni, constată că bisericile se construiesc şi astăzi utilizând mărcile de îmbinare a lemnăriei şi a pietrelor, la fel ca la orice bazilică din Apus, însă la scara mult redusă. Adică, la fel ca acum 500 de ani la Densuş sau Strei, ori - dacă dorim - mai târziu la Bârsana, în Maramureş ! În cele trei exemple de construcţii de piatră sau lemn, există vizibile şi în zilele noastre, aceleaşi elemente care se regăsesc în satele din Normandia sau Irlanda.

Pe când eram copil, am aflat dintr-un catren, că înaintaşii Meşterului Manole ( Copiii lui Solomon sau solomonarii ) împreună cu Copiii Sfântului Jaques din Franţa, au executat aşezământul Krac des Chevaliers la Ierusalim, imediat după Prima Cruciadă, cu scopul fortificării Locurilor Sfinte împotriva arabilor, la cererea Abaţiei de Cluny. Catrenul - şaradă suna astfel : "Fost-am noi cu Sfântul Sac, să croim la Dracu, Crac !"
Din ciclul şaradelor - catrene păstrate printre ucenici, în tradiţia solomonară, aici se poate identifica momentul istoric al alianţei Datoriei Eliberării cu cel al Companionilor Datoriei, înfăptuită cu prilejul Primei Cruciade. Cele două bresle şi-au dat atunci mâna pentru a construi Ceva în comun, sub flamura Bisericii, aplicând construcţiilor aceleaşi Reguli. În ceea ce priveşte alegoria Dracului, ştim că există o apropiere cu Ordinul Dragonului, semnalat deja pe armurile unor cruciaţi cu simbolistica Sfântului Gheorghe omorând Balaurul.
Probabil că în acele momente, mărcile şi codurile breslei au fost re-actualizate între cel două structuri ce aveau în comun acelaşi părinte : Imperiul Roman.

Poate că legendele şi tradiţiile sunt simple mituri, pe care puţini le mai iau în seamă, însă cercetările care vor urma, poate vor confirma multe izvoare orale ale culturii europene.

Se ştie astăzi, că atât meşterii din Vest, cât şi cei din Est aparţineau unei categorii sociale scutite de taxe şi impozite. Desigur că acest amănunt a generat invidie în rândurile localnicilor, unde breslaşii executau lucrări la cererea celor cu dare de mână. Oare acest aspect, nu putea genera chiar interdicţia memoriei dăltuite în piatră ? Totuşi, se pare că uneori li se permitea să-şi semneze lucrările. Aşa cum citim bunăoară pe o piatră aflată la temelia bisericii ridicată de boierii Goleşti, unde meşterul s-a semnat simplu pe un bloc de piatră, aflat într-o zonă mai puţin vizibilă : "Pietrar Stoica". În rest, pisaniile bisericilor omit în mod deliberat orice consemnare legată de constructorii şi de meşterii care le-au ridicat.

Printre practicanţii Artei Regale există tradiţia că tainele legate de construcţii să fie încredinţate strict numai într-un anumit cerc. Acest gen de artă complexă ( militară şi civilă ) era bazat pe Secţiunea de Aur, pe regula armonicelor pitagoreice, reguli despre amplasament, apoi - şi nu în ultimul rând - amănunte despre modul de cioplire a lemnului şi a pietrei. Într-un fel sau altul, ele se mai regăsesc în mod sporadic şi în lucrările zilelor noastre, însă aceste Legi ale Frumosului au fost în mare parte uitate. Le regăsim doar întâmplător, în Estul Bizantin Greco-Ortodox, unde multe dintre aceste taine se regăsesc totuşi aplicate la proiectarea bisericilor, precum şi în fresca murală, până aproape de secolului XX, prin normele şi formulele tradiţionale cuprinse în Tipic. Vestul în schimb, a pierdut foarte mulţi adepţi şi pracanţi ale acestor Reguli, imediat după trecerea de la Stilul Gotic ( către ) spre celelalte stiluri mai puţin pretenţioase în ce priveşte corelarea armonicelor şi volumelor cu perspectiva. Între Constructorii din Est şi cei din Vest s-a produs o prăpastie, unde fiecare a câştigat sau a pierdut câte ceva.

Este poate şi motivul pentru care unii principi "care au descălecat" din Ardeal spre Moldova sau Muntenia, atunci când şi-au ctitorit centrele spirituale domneşti, şi-au adus cu ei şi Meşterii Tradiţionali ale Caselor Princiare şi Regale, continuatoare a vechiului Imperiu Roman. Prin acest gest, ei doreau să dovedească o continuitate firească a elementului spiritual şi implicit, şi a simbolisticii regalităţii. Aveau nevoie aşadar, de breslaşii imperiali, care reprezentau prin ei înşişi simbolul Romei sau aici în Est, a Constantinopolului.

Pentru că aceste bresle erau în subordinea regalităţii, ele nu puteau să-şi nominalizeze trecerea în Timp, alături de aceea a Regelui. Se pare că această smerenie sau recunoaştere tacită a funcţionat foarte bine în Estul Europei şi aşa explicăm mai uşor lipsa semnăturilor în piatră şi lemn, şi cu atât mai mult în pisania consemnată oficial a construcţiei domneşti. Balada pe care o prezentăm aici ca un fel de argument la demersul nostru, devine o probă care dovedeşte acest lucru.

Trebuiesc reţinute în final două amănunte relevante :

A ) Voievodul Radu Negru din Târşor, principe de Almaş şi Făgăraş aduce cu el prin 1290, pentru edificarea complexului de la Curtea de Argeş ( în Muntenia ) pe cei "nouă meşteri mari, calfe şi zidari, şi Manole zece, care-i şi întrece".

B ) Este foarte interesant amănuntul relatat de baladă, anume că voievodul şi meşterii sunt în căutarea ruinelor "unui zid", care trebuia să stea la baza viitoarei construcţii.

Ultimul care este şi cheia de boltă a baladei, vizează legătura transcedentală a voievodului Radu, cu spiritualitatea şi simbolismul Vechii Regalităţi, simbolizate în Europa de Imperiul Roman, însoţit în istorie de către Arhitect.

Uneori, Frumuseţea şi Splendoarea sunt atât de aproape de Matricea Naturală, încât nu ne rămâne decât să le descoperim singuri şi să credem în continuare în Puterea benefică a Revelaţiei, adică în Ceva mai presus de sensul hărăzit de către om.