Cartea I - "Despre începuturile Şcolii Solomonare"
~ I. 03. Concluzii ~
1. Frăţia Solomonară sau Copiii lui Solomon a fost un Companionaj reorganizat în Iunie 1115, din iniţiativa Abatelui Bernard, mentorul spiritual al Ordinului Cistercian. Nu se cunosc amănunte în acest sens, însă reorganizarea a fost întreprinsă şi la sugestia abatelui Etiene Harding, care era interesat şi el, de proiectele unor catedrale.
2. Iniţial, Frăţia a fost un grup de constructori străini, stabiliţi în zona abaţiei Piona-Colico (Italia), care au fost chemaţi în Franţa, la St. Cluny, după anul 910, de către Abatele Odo.
3. Fraţii Solomonari, ca şi companionaj reorganizat, ajung şi în Ungaria şi Transilvania, o dată cu înfiinţarea Abaţiei Cisterciene de la Igriş (judeţul Timiş) şi a celei de la Cârţa (judeţul Sibiu).
4. Abatele Bernard, împreună cu Abatele Suger de la St. Denis (Paris), după ce-i organizează şi ridică mai multe abaţii, îi recomandă templierilor, ca şi companionaj specializat al stilului romano-gotic, ce putea pune în practică toate planurile de ordin arhitectonic, ale acestora. De altfel, între cistercieni şi templieri a existat o comuniune şi un sprijin reciproc, pe tot parcursul evoluţiei lor istorice. Iar pe lângă cele două Ordine, companionajul Copiii lui Solomon a înregistrat şi el, cea mai mare înflorire din istorie.
5. Ordinul Cistercian a definit companionajul Copiii lui Solomon, ca şi constructori străini, fără naţionalitate. Ca atare, ei nu depuneau nici un jurământ de fidelitate faţă de un suveran, fiind patronaţi doar de către Biserica Romano-Catolică, prin reprezentantul ei, cu referinţă strictă la Ordinul Cistercian.
Fraţii solomonari au supraveţuit şi după ce Ordinul Templier a fost scos în afara legii. S-au refugiat ; întâi spre centrul şi apoi, spre estul Europei. După izbucnirea războaielor husite (1420-1434), unii s-au răspândit prin oraşele Europei ; însă cei mai mulţi, s-au refugiat pe domeniile regale din preajma exploatărilor aurifere ale Carpaţilor Apuseni. Unii şi-au împrumutat nume maghiar, alţii de german, şi cei mai mulţi, de valah. Alţii, şi-au adăugat meseria în dreptul numelui, pe care au pronunţat-o în limba comunităţii unde au fost acceptaţi împreună cu famiile lor.
Recrutările de tineri în companionaj erau făcute chiar de către meşterii sau de către companionii mai bătrâni, însă după intrarea în Frăţie nimeni nu vorbea despre trecut. În companionaj, nimeni nu te întreba care au fost originile părinţilor care te-au născut. Meşterii vorbeau foarte puţin, iar fraţii conversau între ei, cu ajutorul dactilonomiei sau uzau de formulările şi expresii în Limbia Verde (sau a Păsărilor).
Cu autorităţile vorbea doar şeful de şantier (Starostele), care de obicei era însoţit de un traducător, atunci când era necesar. Dacă cineva se adresa unui străin aşa, doar de dragul de a conversa, după cum se mai întâmplă în zilele noastre pe un şantier sau dacă doi ucenici erau prinşi stând la taifas, aceştia erau daţi afară de pe şantier, după o scurtă dezbatere la sfârşitul zilei, fără ca cineva să mai fie preocupat de soarta acestuia, începând cu ziua următoare ...
Despre companionajul Copiii Sf. Jaques, ştim doar că el era format mai ales din francezi şi spanioli, însă acolo rigorile nu erau atât de stricte ca în companionajul nostru. A existat însă şi un Statut universal valabil pentru toate companionajele din Europa, iniţiat de către de către Ordinul Clunian, la care au aderat toţi companionii în 1098, sub formula de Companioni ai Datoriei, din care a făcut parte şi companionajul străinilor, adică Copiii lui Solomon. Cititorul poate să-l consulte la finalul acestei cărţi.
1. Frăţia Solomonară sau Copiii lui Solomon a fost un Companionaj reorganizat în Iunie 1115, din iniţiativa Abatelui Bernard, mentorul spiritual al Ordinului Cistercian. Nu se cunosc amănunte în acest sens, însă reorganizarea a fost întreprinsă şi la sugestia abatelui Etiene Harding, care era interesat şi el, de proiectele unor catedrale.
2. Iniţial, Frăţia a fost un grup de constructori străini, stabiliţi în zona abaţiei Piona-Colico (Italia), care au fost chemaţi în Franţa, la St. Cluny, după anul 910, de către Abatele Odo.
3. Fraţii Solomonari, ca şi companionaj reorganizat, ajung şi în Ungaria şi Transilvania, o dată cu înfiinţarea Abaţiei Cisterciene de la Igriş (judeţul Timiş) şi a celei de la Cârţa (judeţul Sibiu).
4. Abatele Bernard, împreună cu Abatele Suger de la St. Denis (Paris), după ce-i organizează şi ridică mai multe abaţii, îi recomandă templierilor, ca şi companionaj specializat al stilului romano-gotic, ce putea pune în practică toate planurile de ordin arhitectonic, ale acestora. De altfel, între cistercieni şi templieri a existat o comuniune şi un sprijin reciproc, pe tot parcursul evoluţiei lor istorice. Iar pe lângă cele două Ordine, companionajul Copiii lui Solomon a înregistrat şi el, cea mai mare înflorire din istorie.
5. Ordinul Cistercian a definit companionajul Copiii lui Solomon, ca şi constructori străini, fără naţionalitate. Ca atare, ei nu depuneau nici un jurământ de fidelitate faţă de un suveran, fiind patronaţi doar de către Biserica Romano-Catolică, prin reprezentantul ei, cu referinţă strictă la Ordinul Cistercian.
Fraţii solomonari au supraveţuit şi după ce Ordinul Templier a fost scos în afara legii. S-au refugiat ; întâi spre centrul şi apoi, spre estul Europei. După izbucnirea războaielor husite (1420-1434), unii s-au răspândit prin oraşele Europei ; însă cei mai mulţi, s-au refugiat pe domeniile regale din preajma exploatărilor aurifere ale Carpaţilor Apuseni. Unii şi-au împrumutat nume maghiar, alţii de german, şi cei mai mulţi, de valah. Alţii, şi-au adăugat meseria în dreptul numelui, pe care au pronunţat-o în limba comunităţii unde au fost acceptaţi împreună cu famiile lor.
Recrutările de tineri în companionaj erau făcute chiar de către meşterii sau de către companionii mai bătrâni, însă după intrarea în Frăţie nimeni nu vorbea despre trecut. În companionaj, nimeni nu te întreba care au fost originile părinţilor care te-au născut. Meşterii vorbeau foarte puţin, iar fraţii conversau între ei, cu ajutorul dactilonomiei sau uzau de formulările şi expresii în Limbia Verde (sau a Păsărilor).
Cu autorităţile vorbea doar şeful de şantier (Starostele), care de obicei era însoţit de un traducător, atunci când era necesar. Dacă cineva se adresa unui străin aşa, doar de dragul de a conversa, după cum se mai întâmplă în zilele noastre pe un şantier sau dacă doi ucenici erau prinşi stând la taifas, aceştia erau daţi afară de pe şantier, după o scurtă dezbatere la sfârşitul zilei, fără ca cineva să mai fie preocupat de soarta acestuia, începând cu ziua următoare ...
Despre companionajul Copiii Sf. Jaques, ştim doar că el era format mai ales din francezi şi spanioli, însă acolo rigorile nu erau atât de stricte ca în companionajul nostru. A existat însă şi un Statut universal valabil pentru toate companionajele din Europa, iniţiat de către de către Ordinul Clunian, la care au aderat toţi companionii în 1098, sub formula de Companioni ai Datoriei, din care a făcut parte şi companionajul străinilor, adică Copiii lui Solomon. Cititorul poate să-l consulte la finalul acestei cărţi.