Cartea I - "Despre începuturile Școlii Solomonare"

~ I. 04. Mituri și legende ~

După cum bine știm, legenda spre deosebire de basm, are la origini un sâmbure de adevăr. Tot ce întâlnim pe teritoriul actual al României în legătură cu Solomonarii, se încadrează perfect în sintagma legendei. Aici însă nu voi relata nimic din cele câteva legende culese de către etnografi-folcloriști care le-au editat deja în unele culegeri, care se găsesc deja prin biblioteci. Rolul acestei cărți este de a aduce la lumină acel sâmbure de adevăr, peste care oamenii din popor au construit legenda.

În copilăria mea aceste legende erau la ele acasă, spuse seara, de către bunica mea. Era în temă cu acest gen de povești ; ba chiar mai mult, am fost chiar martorul unei întâlniri cu personajul numit Solomonar, care trecuse pe acolo să-i spună ceva bunicului meu. Într-o zi, după ce-i pusesem prea multe întrebări bunicului meu care stătea întotdeauna deoparte, când povestea bunica, acesta mi-a spus : "Pregătește-te, că mâine dimineață vom merge pe urmele lor. Vom face o plimbare cam de o săptămână". Aveam doar 9 ani pe atunci și împreună cu bunicul am pornit de la mica noastră gospodărie situată între Abrud sat și Roșia Montană către culmea Dăroaia, în direcția Groșuri, lăsând în stânga satul Ticera, apoi printre codrii, ocol spre Cascada dinspre Bulzeștii de Sus. Fără a ajunge însă în acea localitate, am cotit către culmile care despart culmile Vidrișoarei, către Băi și Pleșcuța. Văile erau pustii, pădurile ne însoțeau tot timpul, până am intrat în albia unui pârâu. Acolo bunicul meu mi-a cerut să calc pe niște pietre exact pe urmele lui. După nici 100 m de țopăit din piatră în piatră să nu alunec în apă, după bunicul, am ieșit din albie și am urcat pe culmea din fața noastră. Eram deja pe deasupra localității Vârtănești (Ponorel), de unde, în cele din urmă am coborât rapid perpendicular pe Valea Arieșului în localitate, la nașii mamei mele, unde ne-am cazat în prima seară. Nimic deosebit până aici, însă trebuie spus că din locul de unde am intrat pe valea cu acele pietre pe care am pășit în urma bunicului, apoi până la locuința nașilor, sunt cel puțin 30 km, cu toate ocolișurile. În mod normal, ne-ar fi prins noaptea prin munți. Înainte de a ajunge la casa nașilor, ne-am odihnit puțin pe streașina de deal a văii ce cobora spre Arieș, unde bunicul meu mi-a spus : "Bine că am trecut fără probleme peste acele pietre prin albia râului dincoace de Groși, că puteam să ne întâlnim cu un Balaur, adică cu o făptură zburătoare ca un liliac cu coadă, pe care Solomonarii îi dresează să zboare pe deasupra norilor. Te-ai fi speriat, pentru că ești prea mic ... Să nu-i spui bunicii tale, pe unde te-am dus, că se va certa cu mine, a încheiat el zâmbind, trăgându-mi cu ochiul."

Întâmplarea relatată aici, are relevanță pentru cartea noastră, deoarece acolo se petrecuse un fenomen gen "Poartă Temporară", cum i-am spune în zilele noastre. Trecând pe acea potecă de pietre din mijlocul albiei acelui pârâu de munte, am presupus că pe vremea copilăriei mele încă mai funcționa o Falie Temporară, pe unde se putea scurta Timpul și Spațiul, dar de unde puteau fi capturați și pui dintr-o specie de pteradononi, care în vremurile străvechi erau folosiți de către Companioni după ce-i dresau, în zborurile lor pe deasupra Europei și poate chiar mai departe ... Nu știu dacă în zilele noastre aș mai putea reconstitui acel traseu ciudat, însă povestea relatată aici de mine, sper că se încadrează într-o posibilă punere în Legendă a lucrurilor relatate de locuitorii acelor meleaguri despre Solomonari... Din relatările bunicului meu din acea excursie de o săptămână, am înțeles că mai existaseră cândva și alte locații unde Timpul și Spațiul se comprima cam în acest mod, una dintre ele fiind undeva de la Gârda Seacă spre Hodobana, spre o culme stâncoasă care seamănă cu un Cal de Piatră.

Dacă aceste amintiri unora li se pare o invenție de-a mea, nu pot să le spun acestor neîncrezători decât că ... "am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa ...".