Cartea I - "Despre începuturile Şcolii Solomonare"
~ I. 04. Mituri şi legende ~
După cum bine ştim, legenda spre deosebire de basm, are la origini un sâmbure de adevăr. Tot ce întâlnim pe teritoriul actual al României în legătură cu Solomonarii, se încadrează perfect în sintagma legendei. Aici însă nu voi relata nimic din cele câteva legende culese de către etnografi-folclorişti care le-au editat deja în unele culegeri, care se găsesc deja prin biblioteci. Rolul acestei cărţi este de a aduce la lumină acel sâmbure de adevăr, peste care oamenii din popor au construit legenda.
În copilăria mea aceste legende erau la ele acasă, spuse seara, de către bunica mea. Era în temă cu acest gen de poveşti ; ba chiar mai mult, am fost chiar martorul unei întâlniri cu personajul numit Solomonar, care trecuse pe acolo să-i spună ceva bunicului meu. Într-o zi, după ce-i pusesem prea multe întrebări bunicului meu care stătea întotdeauna deoparte, când povestea bunica, acesta mi-a spus : "Pregăteşte-te, că mâine dimineaţă vom merge pe urmele lor. Vom face o plimbare cam de o săptămână". Aveam doar 9 ani pe atunci şi împreună cu bunicul am pornit de la mica noastră gospodărie situată între Abrud sat şi Roşia Montană către culmea Dăroaia, în direcţia Groşuri, lăsând în stânga satul Ticera, apoi printre codrii, ocol spre Cascada dinspre Bulzeştii de Sus. Fără a ajunge însă în acea localitate, am cotit către culmile care despart culmile Vidrişoarei, către Băi şi Pleşcuţa. Văile erau pustii, pădurile ne însoţeau tot timpul, până am intrat în albia unui pârâu. Acolo bunicul meu mi-a cerut să calc pe nişte pietre exact pe urmele lui. După nici 100 m de ţopăit din piatră în piatră să nu alunec în apă, după bunicul, am ieşit din albie şi am urcat pe culmea din faţa noastră. Eram deja pe deasupra localităţii Vârtăneşti (Ponorel), de unde, în cele din urmă am coborât rapid perpendicular pe Valea Arieşului în localitate, la naşii mamei mele, unde ne-am cazat în prima seară. Nimic deosebit până aici, însă trebuie spus că din locul de unde am intrat pe valea cu acele pietre pe care am păşit în urma bunicului, apoi până la locuinţa naşilor, sunt cel puţin 30 km, cu toate ocolişurile. În mod normal, ne-ar fi prins noaptea prin munţi. Înainte de a ajunge la casa naşilor, ne-am odihnit puţin pe streaşina de deal a văii ce cobora spre Arieş, unde bunicul meu mi-a spus : "Bine că am trecut fără probleme peste acele pietre prin albia râului dincoace de Groşi, că puteam să ne întâlnim cu un Balaur, adică cu o făptură zburătoare ca un liliac cu coadă, pe care Solomonarii îi dresează să zboare pe deasupra norilor. Te-ai fi speriat, pentru că eşti prea mic ... Să nu-i spui bunicii tale, pe unde te-am dus, că se va certa cu mine, a încheiat el zâmbind, trăgându-mi cu ochiul."
Întâmplarea relatată aici, are relevanţă pentru cartea noastră, deoarece acolo se petrecuse un fenomen gen "Poartă Temporară", cum i-am spune în zilele noastre. Trecând pe acea potecă de pietre din mijlocul albiei acelui pârâu de munte, am presupus că pe vremea copilăriei mele încă mai funcţiona o Falie Temporară, pe unde se putea scurta Timpul şi Spaţiul, dar de unde puteau fi capturaţi şi pui dintr-o specie de pteradononi, care în vremurile străvechi erau folosiţi de către Companioni după ce-i dresau, în zborurile lor pe deasupra Europei şi poate chiar mai departe ... Nu ştiu dacă în zilele noastre aş mai putea reconstitui acel traseu ciudat, însă povestea relatată aici de mine, sper că se încadrează într-o posibilă punere în Legendă a lucrurilor relatate de locuitorii acelor meleaguri despre Solomonari... Din relatările bunicului meu din acea excursie de o săptămână, am înţeles că mai existaseră cândva şi alte locaţii unde Timpul şi Spaţiul se comprima cam în acest mod, una dintre ele fiind undeva de la Gârda Seacă spre Hodobana, spre o culme stâncoasă care seamănă cu un Cal de Piatră.
Dacă aceste amintiri unora li se pare o invenţie de-a mea, nu pot să le spun acestor neîncrezători decât că ... "am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa ...".
După cum bine ştim, legenda spre deosebire de basm, are la origini un sâmbure de adevăr. Tot ce întâlnim pe teritoriul actual al României în legătură cu Solomonarii, se încadrează perfect în sintagma legendei. Aici însă nu voi relata nimic din cele câteva legende culese de către etnografi-folclorişti care le-au editat deja în unele culegeri, care se găsesc deja prin biblioteci. Rolul acestei cărţi este de a aduce la lumină acel sâmbure de adevăr, peste care oamenii din popor au construit legenda.
În copilăria mea aceste legende erau la ele acasă, spuse seara, de către bunica mea. Era în temă cu acest gen de poveşti ; ba chiar mai mult, am fost chiar martorul unei întâlniri cu personajul numit Solomonar, care trecuse pe acolo să-i spună ceva bunicului meu. Într-o zi, după ce-i pusesem prea multe întrebări bunicului meu care stătea întotdeauna deoparte, când povestea bunica, acesta mi-a spus : "Pregăteşte-te, că mâine dimineaţă vom merge pe urmele lor. Vom face o plimbare cam de o săptămână". Aveam doar 9 ani pe atunci şi împreună cu bunicul am pornit de la mica noastră gospodărie situată între Abrud sat şi Roşia Montană către culmea Dăroaia, în direcţia Groşuri, lăsând în stânga satul Ticera, apoi printre codrii, ocol spre Cascada dinspre Bulzeştii de Sus. Fără a ajunge însă în acea localitate, am cotit către culmile care despart culmile Vidrişoarei, către Băi şi Pleşcuţa. Văile erau pustii, pădurile ne însoţeau tot timpul, până am intrat în albia unui pârâu. Acolo bunicul meu mi-a cerut să calc pe nişte pietre exact pe urmele lui. După nici 100 m de ţopăit din piatră în piatră să nu alunec în apă, după bunicul, am ieşit din albie şi am urcat pe culmea din faţa noastră. Eram deja pe deasupra localităţii Vârtăneşti (Ponorel), de unde, în cele din urmă am coborât rapid perpendicular pe Valea Arieşului în localitate, la naşii mamei mele, unde ne-am cazat în prima seară. Nimic deosebit până aici, însă trebuie spus că din locul de unde am intrat pe valea cu acele pietre pe care am păşit în urma bunicului, apoi până la locuinţa naşilor, sunt cel puţin 30 km, cu toate ocolişurile. În mod normal, ne-ar fi prins noaptea prin munţi. Înainte de a ajunge la casa naşilor, ne-am odihnit puţin pe streaşina de deal a văii ce cobora spre Arieş, unde bunicul meu mi-a spus : "Bine că am trecut fără probleme peste acele pietre prin albia râului dincoace de Groşi, că puteam să ne întâlnim cu un Balaur, adică cu o făptură zburătoare ca un liliac cu coadă, pe care Solomonarii îi dresează să zboare pe deasupra norilor. Te-ai fi speriat, pentru că eşti prea mic ... Să nu-i spui bunicii tale, pe unde te-am dus, că se va certa cu mine, a încheiat el zâmbind, trăgându-mi cu ochiul."
Întâmplarea relatată aici, are relevanţă pentru cartea noastră, deoarece acolo se petrecuse un fenomen gen "Poartă Temporară", cum i-am spune în zilele noastre. Trecând pe acea potecă de pietre din mijlocul albiei acelui pârâu de munte, am presupus că pe vremea copilăriei mele încă mai funcţiona o Falie Temporară, pe unde se putea scurta Timpul şi Spaţiul, dar de unde puteau fi capturaţi şi pui dintr-o specie de pteradononi, care în vremurile străvechi erau folosiţi de către Companioni după ce-i dresau, în zborurile lor pe deasupra Europei şi poate chiar mai departe ... Nu ştiu dacă în zilele noastre aş mai putea reconstitui acel traseu ciudat, însă povestea relatată aici de mine, sper că se încadrează într-o posibilă punere în Legendă a lucrurilor relatate de locuitorii acelor meleaguri despre Solomonari... Din relatările bunicului meu din acea excursie de o săptămână, am înţeles că mai existaseră cândva şi alte locaţii unde Timpul şi Spaţiul se comprima cam în acest mod, una dintre ele fiind undeva de la Gârda Seacă spre Hodobana, spre o culme stâncoasă care seamănă cu un Cal de Piatră.
Dacă aceste amintiri unora li se pare o invenţie de-a mea, nu pot să le spun acestor neîncrezători decât că ... "am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa ...".