Atunci când expunem o bucată de fier aerului, oxigenul din aer oxidează fierul şi sfârşeşte prin a-l dezintegra. Acest rezultat se numeşte în limbaj comun "rugină".
Mai ştim că sângele vine în contact cu aerul în plămâni şi că oxigenul din aer se combină cu fierul, la fel cum acul este atras de magnet. Sângele uman, ca şi cel al mamiferelor şi păsărilor conţine fier.
În organism avem un fenomen de ardere, care seamănă cu mecanismul formării ruginii sau oxidării, pe care îl observăm doar atunci când fierul este expus aerului.
Eterul conţinut în fibrele dense ale lemnului, după arderea lemnului în sobă, iese afară prin pereţii de fier ai sobei sub formă de valuri de căldură semi-invizibile, vibrând la diferite viteze, în funcţie de gradul de căldură al sobei.
Astfel, vibraţia spirituală provocată de combustia oxigenului şi a fierului în corpurile noastre fizice, iese afară şi colorează vehiculele noastre invizibile, după puterea lor de vibraţie. Cele joase sunt roşii, iar vibraţiile mai înalte sunt galbene, iar cele cu amplitudine maximă, sunt albastre. Experienţa ne-a învăţat că dacă punem combustibil într-o sobă, condiţiile necesare combustiei nu sunt îndeplinite, decât dacă aprindem combustibilul. Ştim, de asemenea, că o suflantă de aer accelerează arderea, prin faptul că aduce mari cantităţi de oxigen materialului mineral care trebuie să ardă.
Mineralele fiind mai puţin elevate pe scara evoluţiei, vibrează mai încet decât plantele, animalele sau omul. Ele cer deci, mai mult oxigen pentru a ridica "cifra vibratorie", astfel încât esenţa lor spirituală să poată fi eliberată de foc. În acelaşi cuptor, aceeaşi cantitate de oxigen va topi cuptorul, dacă combustibilul este vegetal, în loc să fie mineral, din cauza intensităţii căldurii produse.
Acelaşi fenomen are loc în corpul uman, care este templul spiritului. Acesta este flacăra ce dezvoltă focul interior, generând esenţa spirituală care se expiră de toate creaturile cu sânge cald, precum căldura ce radiază din sobă. Creaturile cu sânge rece sunt cu mult mai jos pe scara evoluţiei şi sunt incapabile de viaţă interioară. Există Spiritul Grup care le animă din exterior şi generează curenţi vitali ; aceşti curenţi trec în interior pentru a susţine viaţa care se naşte, până ce ea răspunde şi începe la rândul ei, să genereze curenţi care vor fi protejaţi de corp.
Liniile de forţă produse de radiaţiile invizibile fizic, pornind din interiorul corpurilor noastre sunt numite "aură", a cărei culoare indică perfect gradul de evoluţie a subiectului, căci culorile sunt diferite pentru fiecare individ. Rasele inferioare au o aură de un roşu închis, culoare a focului ce arde încet; ea indică o natură pasională. Pe o treaptă puţin mai elevată, culoarea dominantă este galbenul intelectului, amestecat cu roşul pasiunii pentru a da portocaliul. Prin alchimia spirituală realizată inconştient deasupra celor aflaţi pe drumul evoluţiei, în măsura în care învaţă să-şi supună sentimentele spiritului de-a lungul numeroaselor experienţe în şcoala vieţii, oamenii se eliberează puţin câte puţin din sclavia înlănţuirii spiritelor luciferiene şi a Dumnezeului Iehova, ale căror culori sunt alcalin aprins şi roşu.
De asemenea, supunându-se conştient sau inconştient Spiritului Altruist al lui Christos, ale cărui vibraţii produce culoarea galben, care de asemenea, este amestecată cu roşul şi care se eclipsează treptat. Aura devine aurie asemenea celei pe care artiştii clarvăzători ai Evului Mediu au pus-o pe capul sfinţilor. Ea este reprezentarea fizică a unei promisiuni spirituale făcută întregii omeniri. Sfinţii sunt încă rari, căci trebuie existenţe de lupte împotriva pasiunilor, o persistenţă continuă în bine, de aspiraţii înalte şi un ataşament perseverent în scopuri elevate pentru a deveni un sfânt, pentru a fi complet eliberat de puterea spiritelor luciferiene, care sunt Îngeri Căzuţi, ca şi de spiritele lui Iehova şi a îngerilor săi care aparţin unui stadiu de evoluţie anterior şi care sunt păstrătorii Religiilor Rasei. Spiritele luciferiene se manifestă în sângele nostru prin fier.
Fierul este un metal marţian greu de făcut să vibreze la vibraţiile înalte, în asemenea măsură încât este nevoie de mai multe existenţe şi de eforturi mari pentru a schimba produsul prin ardere în culoarea aurie, specifică sfinţilor. Dar când aceasta a fost obţinută, cel mai Înalt Nivel al Alchimiei a fost împlinit. Metalul inferior a fost schimbat în aur, minunatul aliaj al Mării de Aramă a fost eliberat de impurităţile pământului. Nu mai rămâne decât "să se tragă ecluzele", iar lichidul să inunde. Culoarea de aur a aurei este strălucirea lui Christos, care îşi găseşte expresia în oxigen, element solar.
Pe măsură ce avansăm pe cărarea evoluţiei spre fraternitatea universală, obţinem o nuanţă de aur în aură, care se datorează impulsurilor altruiste elevate. Pavel vorbeşte despre aceasta în următoarele cuvinte : "Christos este în voi", căci atunci când am învăţat să facem aliajul prin vieţi spirituale, când vibrăm la aceeaşi înălţime ca şi el, suntem asemenea lui Christos şi gata, cum se spune, să tragem ecluzele creuzetelor şi să lăsăm Marea de Aramă să se scurgă. Christos a fost eliberat pe cruce prin centrele spirituale situate în locurile unde au fost bătute cuiele şi în altă parte. Cel care ştie să pregătească Marea de Aramă este instruit de Maestru despre modalitatea în care să tragă ecluzele şi să-şi ia avântul spre Sferele Superioare ; cum se spune în Masonerie : "să călătorească în ţări străine".
Aceasta întăreşte ceea ce spune Christos : "pentru a deveni discipolul său, trebuie să-ţi părăseşti tatăl şi mama". Este una dintre vorbele cel mai prost înţelese din Evanghelie, pentru că se admite că ea se raportează la părinţii noştri fizici din viaţa prezentă, pe când din puntul de vedere al ocultistului, înseamnă un lucru total diferit. Pentru a înţelege această idee, să ne amintim că spiritele luciferiene, prin introducerea fierului în sânge, au dat posibilitatea ego-ului uman de a deveni "spirit interior". Dar oxidarea continuă a sângelui sfârşeşte prin a face corpul impropriu ego-ului şi atunci survine "moartea". Cu toate că spiritele luciferiene ne ajută să trăim în corpul fizic, pe de altă parte, sunt Îngerii Morţii. Descendenţii lui Samael şi ai Evei sunt în egală măsură guvernaţi de această regulă, ca şi cei ai lui Adam, căci toţi au vehicul de carne.
Soarele, esenţa vieţii, guvernează gazul vital pe care îl numim oxigen şi care se combină cu fierul marţian. De aceea Christos, Domnul Soarelui, este de asemenea, Domnul vieţii şi când, printr-o alchimie spirituală, după cum a fost explicată, devenim asemănători Lui, nu mai avem nevoie de tatăl nostru Samael, nici de mama noastră Eva, căci "moartea" nu mai are putere asupra noastră. Asta nu înseamnă că "moartea" nu ne poate afecta corpurile umane ajunse în această etapă, acest corp fiind în întregime supus lor, iar ei putând face ca el să reziste mai mulţi ani, cel puţin cât nu se impune necesitatea de a lua altul. Atunci, prin acelaşi procedeu de alchimie spirituală, sunt capabili să-şi creeze un corp adult şi să-şi abandoneze învelişul de care vor să se cureţe, pentru a-l îmbrăca pe cel nou, când acesta din urmă este pregătit să le realizeze intenţiile. Întrebarea ce va veni în mintea cititorului este probabil următoarea : "Cum poate un iniţiat să creeze un corp adult pregătit de a fi îmbrăcat, înainte de a-l abandona pe cel vechi ?" Întrebarea este uşor de lămurit, cu condiţia deţinerii înţelegerii legii asimilaţiei, căci trebuie spus mai întâi că cel care tocmai s-a deşteptat în lumea spirituală şi a învăţat să trăiască în corpul sufletului nu este încă capabil să realizeze acest lucru. Acesta cere o dezvoltate spirituală cu mult mai mare şi doar cei care se află mai sus pe scara iniţierii sunt capabili să îndeplinească acest act. Se spune că metoda este următoarea :
Atunci când hrana intră în corpul unui om, fie el adept, fie ignorant, legea asimilaţiei spune că el trebuie mai întâi să stăpânească fiecare particulă şi să o facă a sa. El trebuie să supună şi să cucerească celula vitală, înainte ca ea să devină parte a corpului său. Acest lucru fiind înfăptuit, celula rămâne a lui mai mult sau mai puţin, după constituţia şi locul în evoluţia vieţii care locuieşte în celulă. Celula care a alcătuit un corp animal întrepătruns de un corp al dorinţei, posedă una dintre cele mai evoluate vieţi ; rezultă că această viaţă se va reafirma din nou şi va părăsi corpul pe care l-a asimilat pentru moment. Animalul carnivor trebuie adesea să-şi reînnoiască provizia de hrană. Astfel de alimente nu ne convin deci, pentru a constitui un corp care va trebui să aştepte un timp anume înainte de a fi ocupat de adept. Hrana ce îi convine acestuia din urmă sunt : fructele, legumele, nucile, cele mai proaspete şi coapte ( în acelaşi timp ), căci atunci ele sunt cele mai bogate în Eter, fluid ce compune corpul vital al acestor plante. Aceste feluri de mâncare sunt mai uşor de stăpânit şi de încorporat în constituţia corpului ; astfel, ele rămân în corp mai mult timp, înainte ca viaţa individuală a celulei să se manifeste din nou. Adeptul care doreşte deci, să-şi construiască un corp nou gata de a fi îmbrăcat înaintea abandonării primului, se formează printr-o alimentaţie conformă celei de mai sus. Această alimentaţie este asimilată mai întâi de corpul prezent şi rămâne în întregime dependentă de voinţă, şi face parte integrantă din el.
Corpul sufletului unui astfel de om este foarte mare şi puternic ; el separă din acesta şi formează un tipar sau o matrice, unde poate construi zi de zi particule fizice de prisos subzistenţei corpului pe care îl utilizează. Astfel, gradat, după ce a asimilat un surplus considerabil de materiale noi, el se poate retrage din vehiculul în care se găseşte ; cu toate energiile de care are nevoie pentru a se încorpora în noul corp. Astfel, în timp, transmută gradat un corp în altul, şi când vine momentul, când corpul vechi este atât de slăbit, încât este de mirare că încă mai trăieşte, el îl părăseşte în cele din urmă complet. Astfel, noul corp adult, a devenit utilizabil direct. Începând din acest moment, el poate ieşi din vehiculul vechi pentru a se încarna în cel nou. Dar asta nu se face pur şi simplu în intenţia de a continua viaţa în aceeaşi comunitate. Este posibil, mulţumită cunoştinţelor sale, să folosească acelaşi corp în timpul mai multor secole, într-o aşa manieră că ar părea permanent tânăr, căci degradarea nu există pentru el, pe când noi, muritorii obişnuiţi, de obicei o provocăm prin pasiunile şi emoţiile noastre. Dar când creează un corp nou, este întotdeauna în intenţia de a părăsi locul în care se află şi de a-şi continua opera în altul.
Acesta este motivul pentru care oameni precum Saint-Germain sau alţii, apăreau într-un loc, făceau o muncă importantă, apoi dispăreau. Nimeni nu ştia de unde vin sau unde se duc, dar toţi cei care îi cunoşteau erau gata să recunoască calităţile lor extraordinare, fie pentru a-i calomnia, fie pentru a-i lăuda. Această tranziţie a adeptului de la dominarea morţii fizice la regatul nemuririi este reprezentată simbolic de saltul îndrăzneţ al lui Hiram Abiff, Marele Meşter - Lucrător al Templului lui Solomon în Marea de Metal - în topire şi prin trecerea sa prin cele nouă straturi ale Pământului, asemănătoare unor arcuri, ce formează calea iniţierii. La fel cum este de altfel, şi botezul lui Iisus şi coborârea Sa după Golgota în Regiunea Subterană, unde se găseşte conservat Corpul său Vital, aşteptând eliberarea finală a spiritului lui Christos în momentul Celei De-a Doua Veniri.
În capitolul următor, îl vom urma pe Hiram Abiff pe parcursul acestei cărări iniţiatice, până la reîncarnarea sa în momentul venirii lui Christos pe Pământ, descriind locul şi felul în care a primit noua iniţiere.
